Noi vrem pamant

"Flămând şi gol, făr-adăpost,                                                     
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ! [...]"
George Cosbuc - "Noi vrem pamant" (1894)

Au trecut mai mult de o suta de ani de cand George Cosbuc publica aceasta poezie care acum este la fel de actuala... Ne-a trebuit multa vreme sa intelegem cat de important este sa ai o bucatica de pamant si ca, traind la oras, in varful blocului, mai devreme sau mai tarziu vom fi satui si obositi de aglomeratie, de viteza , de galagie, de beton si asfalt.
Si-am vrut pamant...cat de putin, dar sa fie al nostru, sa ne retragem deocamdata macar cateva zile pentru a ne putea incarca "bateriile", sa ne odihnim si incet-incet sa renuntam la viata din oras pentru o noua viata.
Si-am reusit: avem acum un petec de pamant de 1400 mp, la marginea Prejmer-ului unde intentionam sa creem un loc al nostru curat, fara chimicale, doar cu lucruri naturale si prin munca noastra, bazat pe principiile permaculturii. Suntem inca la inceput, acum studiem, citim si ne informam, dar cu siguranta vom realiza ceva frumos si curat.

Spre Curmatura prin Prapastiile Zarnestiului

"Mergeam singur şi tăcut.

Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viaţă omenească şi [...] urcam în pas de voie şi fără grijă suişul când mai repede, când mai trăgănat al câte unei poteci, ce-şi furişa şerpuitu-i umbros sub taina netulburată a pădurilor...

Şi de unde mă aşteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului şi ai singurătăţii să-mi străpungă inima cu un fier aprins, dimpotrivă, o linişte senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse fiinţa mea întreagă... O pătură groasă de întuneric greu îmi păru că se desprinde şi că mi se ridică de pe suflet şi de pe inima mea care, uşurată ca de sub lanţurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu să bată în voie, cuprinsă de simţiri străine de dânsa până atunci... Şi de ce n-ar fi fost aşa? Oare nu scuturasem eu de pe suflet şi de pe inimă grijile cicălitoare şi ridicole ale vieţii de toate zilele?


Oare din ochii mei nu se ştersese, ca prin descântec, priveliştea deşănţată şi vrednică de milă a nemerniciei şi stricăciunii omeneşti? Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să ţip, să mă mişc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile şi după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi?



Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute şi solemne a singurătăţii şi a pustiului? Mi se părea că firea întreagă, de la ţânţar şi pân'’la urs, datoare era să cinstească în mine pe regele său atotputernic; căci singurul stăpânitor de obârşie divină eram numai eu în ceasul acela!"

Calistrat Hogas - "Singur"

N-as putea spune cu certitudine ca am fost pe acelasi drum care l-a inspirat pe Calistrat Hogas cand a scris randurile de mai sus, insa cred ca frumusetea traseului parcurs de noi in urma cu doua saptamani se regaseste in totalitate in descrierea dumnealui. Nu mi-am inchipuit ca atat de aproape de noi exista atata frumusete si perfectiune a naturii, dar probabil am fost prea ocupati cu alte "chestii lumesti" de mai mica importanta ca sa mai vedem ceea ce conteaza cu adevarat: Mama Natura.

Inceput

Niciodata nu am fost prietena cu condeiul, mai usor mi-a fost cu calculele, dar am sa incerc totusi prin ceea ce voi scrie aici sa ma prezint sau sa ma reprezint, sa ma cunosc sau sa ma recunosc, sa ma regasesc...
Este primul meu blog, voi incerca sa-l construiesc frumos, asa cum ma pricep mai bine, deci imi vor fi scuzate greselile incepatorului.
Bine ati venit!